Feeds:
Articole
Comentarii

calatorul-heruvimicApărută în română la Humanitas, în traducerea Ioanei Pârvulescu, cartea lui Angelus Silesius, Călătorul heruvimic, ori “Vorbe de duh şi încheieri în rime întru contemplaţia divină călăuzitoare”, destinate “iubitorilor teologiei secrete şi vieţii contemplative întru duhovnicească desfătare” este o reală încântare şi o provocare.

Este o provocare pentru că nu poţi să nu te uimeşti în faţa acestor oameni care fac din contemplarea Dumnezeirii scopul vieţii:

“Al Său
întru necontenită tânjire
de a-L privi

Oricând muritorul

Johannes Angelus”

Pentru Angelus Silesius, este prea puţin să vadă îngerii. Tânjeşte cu toată fiinţa să vadă Dumnezeirea. Aruncând o privire în precuvântarea pentru cititori, am văzut că întâia carte a fost scrisă în 4 zile, “fără gând pregătitor şi fără anevoioasă precumpănire apoi”. Oare nu se cheamă asta inspiraţie?

Iată mai mai jos câteva stihuri întru delectare:

*
Domnu-i în mine foc, eu flacără în El:
Nu suntem amândoi şi cu temei de-un fel?

*
Eu însumi veşnic sunt, când timpul lumii piere;
Cuprins de Domn mă las, cuprindu-L în tăcere

*
Miracol! E Cristos rost şi-adevăr deplin,
Lumină, viaţă, drum, drumeţ, bucate, vin.

*
Cât bobul de muştar, credinţa munţi urneşte:
De-ar fi cât un dovleac, ce-ar face, te gândeşte.

*
La mântuirea ta, poţi singur să ajungi:
E, omule, de-ajuns ispita s-o alungi.

*
Nimic nu dă-ntr-adins, El e cu fiecine:
Dacă Îl vrei întreg, e numai pentru tine.

*
Eu mor în orice ceas fără de-a crede-n moarte,
Căci tot mai viu găsesc o viaţă mai departe.

*
Plugar e Domnul meu, sămânţa verbul sfânt,
Duhul îi e brăzdar, inima mea pământ.

*
Când cu ajutorul Lui devin curat şi pur,
Pe Domnul L-am găsit şi nu-L mai caut în jur.

*
De nu te faci copil, nu poţi intra adică
Unde-s copiii Lui: uşiţa e prea mică.

*
Nu gol, dar despuiat de haine-n ceruri vin;
Căci raiul de mă ia, nu ia ce-i e străin.

Autor: A.Dama (http://adamaica.wordpress.com)

Reclame

ferestrele-imparatieiIONATAN PIROŞCA, LA DISPOZIŢIA POEZIEI

Ionatan Piroşca s-a cocoţat în poezie! A sta la un pahar de vorbe cu cel care de îndată ce s-a făcut copil de Dumnezeu s-a făcut poet înainte de orice altceva înseamnă a te înălţa până la versul lui, ba chiar mai sus, fiindcă întreagă-i poezia arată către Cer şi Hristos. După volumele Cu faţa la Cruce (1994), Tabla înmulţirii cu cerul (1998), Poema iubirii (2001) şi Liniştea dintre două tăceri (2004), volumul de faţă, Ferestrele Împărăţiei, ne deschide unui univers al antinomiilor pe care ruga poetului le mântuieşte de stricăciune sau de care îl mântuieşte pe poet Împărăţia, cu toate ferestrele ei deschise. Astfel, pipăibilul şi de neatinsul, cuvântarea şi de nerostitul–amintindu-ne necuvintele stănesciene, vizibilul şi de nevăzutul, moartea şi de nemurirea transpar într-o efervescenţă care smulge fiinţa efemerului şi gregarităţii şi o duce, transsubstanţiată, în proximitatea Fiinţei, ba chiar într-o „comuniune cu Fiinţa” (François Maret).

Format în matricea stilistică a mioriticului spaţiu indefinit ondulat, versul lui Ionatan Piroşca rezonează autohton, în el persistă reverberaţii eminesciene, blagiene, argheziene sau stănesciene. Astfel, „copacii care deveni-vor cruce” evocă gorunul din margine de codru, din trunchiul căruia se va ciopli blagian sicriul, între ale cărui scânduri picură eterna linişte; „dura, neagra, adânca, lucida unghie”, cu care poetul sapă în piatră, îşi află corespondent în argheziana „unghie îngerească”, tocită datorită efortului de a scrie pe tencuială–un fel de strigăt în pustiu; stănescian rezonează crezând „că nespusele nu se spun”, dar şi reconvertind gramatical cuvintele, ca în strofa: „se flacără lumina şi se piatră / şi colţuroasă-n stihuri se frământă / fiinţa mea în dor se-ndeodată / vederea mea în zbor se despământă”; iar sonetele şi o parte din metrica poeziei rimate a lui Ionatan Piroşca ne evocă muzicalul vers eminescian: „echinox de mierlă sună / mări albastre-n ochi de ştreang / vino-mi valule şi-adună / glezne frânte de catarg”.

Nu în primul rând manifest, reacţionar, cu toate că, pe alocuri, în vocea poetului răzbat accente acuzatoare (şi-atunci personajele care populează universul liric sunt primarul, primul ministru, amiralul, politicianul, preşedintele), cât mai ales ca o lamentaţie îndelungă, finalmente surmontată, dezbrăcând suferinţa de toate hainele-i până se ruşinează de goliciunea ei, versul lui Ionatan Piroşca arată, concentric, către Împărăţie, ca ultimus locus, unde sinelui îi este asigurată odihna dezmărginirii, a unirii cu „Unu şi cu Unu şi cu Unu faci Tu” şi unde învierea nu poate fi decât definitivă:

mai am în cuib o rugăciune de mâncare

şi pene rămase de la ultima îndurare definitivă

un cuvânt ciudat cu picioare de foc

când răsărea soarele din toate puterile

din toate părţile

iar eu mă galileeam mă nazareteam

Doamne ce bine e în odaia de sus a învierii

cu vedere la Împărăţia Ferestrelor Împărăţiei

Cu toate că pariul cu poezia a devenit limpede nerentabil în societatea de consum, cu toate că versul nu mai spune nimic Cetăţii, ca în vremile de odinioară, când era ecoul absolut al Absolutului, Ionatan Piroşca se încăpăţânează să creadă-n poezie şi în puterea ei transfiguratoare. Pentru aceia puţini cărora poezia le mai transmite ceva azi, pentru aceia puţini cărora versul le mai e pe înţeles, el se rosteşte rafinat, rimat, ritmat, „cruciform”, făcând din poeme poduri nevremelnice, cu care să sfideze turbulenţa zădărniciei:

pomeniţi fi-vor podarii că au tras podul în cer

şi nu-l mai iau apele zădărniciei

cu mine deasupra cu mine dedesubt împreună

apoi zi-mi aripă şi înfrăţeşte-mă cu argintul

cel clocotit de zbor ca o aruncare de om

în betesda memoriei şi vindecat

desfată-mă cu poduri

Cu cerbicie şi dintr-o convingere izvorâtă de-a dreptul din realitatea făpturii noi, înnobilate euharistic, poetul nu conteneşte a striga în pustiu–paradoxala-i tăcere ţipată–iar Ioan Botezătorul intră în scenă pe fereastră, cu capul istoriei pe tipsie. Strigătul poetului devine câteodată ţipăt şi se aude (sau se tace) de la „înălţimea” chitului: „apele ei m-au acoperit / prin ele trecea chitul cel uriaş / ca un semn de întrebare /…/ cum să înot până la mal / tot într-un ţipăt / tot într-un ţipăt Doamne tac”, alteori strigătul se aude „din toate rugăciunile”–el se suprapune matricial unui locus communis, unde distanţa dintre celest şi terestru, dintre uman şi divin se anulează, unde imediatul îşi descoperă transcendenţa şi se reorânduieşte semnificativ. Efortul anulării distanţei l-au făcut şi alţii înaintea lui, după cum dovadă stă următoarea mărturisire: „Zac la pământ, nu pot nici să mă ridic, nici să mă târăsc, să înaintez cât de puţin, şi toată nădejdea mea am pus-o acum în acest strigăt! Numai strigând pot să străbat cumplita distanţă.” (Paul Claudel, Un poet priveşte crucea).

Dintre elementele privilegiate, emblematice, ale discursului poetic al lui Ionatan Piroşca reţinem fereastra–„am atâta sufragerie cu îngeri / că parcă toată-i fereastră”; fluidul–„genunchii mei sunt fluizi ca două geamanduri pe mareea inimii fluturi”, „de nu ai fi Tu plutitor, nu m-aş încumeta pe Calvar”; aripa–de la aripa îngerului la „lumea de aripi a mării”, de la aripa rece a păsării la aripa spitalului care adăposteşte morga, aripa e condiţia dezmărginirii de sine; chitul–„stă chitul cel uriaş în scara blocului cu solzii zburliţi şi nenumăraţi”; veşnicia–„ştiu că azi e veşnicie”, „veşnicia-i acasă şi n-are vecini”; îngerul–„nu mai e nicio peşteră următoare, spune îngerul”, „îngerii coboară în Palatul Parlamentului inimii mele”; rugăciunea–„mai am în cuib o rugăciune de mâncare”, „când mă rog sap tranşee în cer, de vine ploaia”; coloritul, mănuşa imediatului, cu insistenţă opus albului celest–„cine te-a costumat în abisul multicolor care eşti”, „hai să fim serioşi, ba chiar multicolori”, „mânca-te-ar albul, omule, mânca-te-ar albul”; tranşeele–tranşeele tăcerii, tranşeele biografiei săpate de Dumnezeu, tranşeele în nemurire săpate de fiinţa umană.

Poetul nu se teme de cuvinte, el şi-a mântuit „înfricarea”, lui i-au fost puse pe buze jar şi lumină, aşa că îşi lasă libere cuvintele „să zdrenţuiască înţelesuri cât cuprinde pelicula circumvoluţionară, revoluţionară, torţionară”, îşi ia cuvintele de braţ, însoţitoare în „mersul pe sârmă al fericirii”, se recunoaşte existenţă cuvântată de Cuvânt, pentru că „de nu m-ai fi numit eu n-aş avea / în lumea de pământ fiinţa mea” şi alătură antinomic tăcerea cuvântului–uneori ca o condiţie a recuperării Logosului originar, alteori ca o formă de autocondamnare:

când s-a scurtat vederea vremii eram acolo

dădeam de mâncare la porci

argăseam argăţia şi o îmbrăcam

de turna cu găleata tuna şi fulgera

eram acolo eram în scurtătură

şi alintam cu ură

trecutul de roşcove deşănţate

de-aia tac din toate încheieturile

de-aia tac din toate poemele

Sintagmele pleonastice sunt valorizate stilistic în discursul liric al lui Ionatan Piroşca, ele au efectul unei dedublări intensive la nivelul limbajului: „argăsind argăţia”, „vorbind vorba”, „nemărginirea nemărginindu-se”, „vulturii vulturisind”, „îngeresc aer îngereşte”, ca un soi de bâlbâială universală ce se vrea mântuită prin sforţarea-i de a rosti de nerostitul.

Chiar dacă actul poetic nu mai este programatic, nu se mai adresează „à monsieur Tout-le-Monde” (François Maret), chiar dacă poezia nu mai are un rol social şi o misiune istorică, ea continuă să spună adevărul altfel, căci „dacă toţi am fi una, ar fi alta”, ea traversează cu tenacitate cutele istoriei în care „e bine când vii Tu / într-o luaţimâncaţi de dimineaţă / ca şi cum ar fi duminică şi chiar e”. Ionatan Piroşca face duminică din poezie şi ne invită la o îmbucătură mereu nouă din „gustosul Dumnezeu”. Să ne fie de bine!

Autor: A. Dama (http://adamaica.wordpress.com)

„Sunt creaţia unei zile. Sunt un suflet care a venit de la Dumnezeu şi care se va întoarce la Dumnezeu. Şi vreau să ştiu un singur lucru: drumul spre rai. Dumnezeu însuşi a binevoit să mă înveţe calea întracolo. A scris despre acest lucru o carte. Oh, daţi-mi acea carte. Oricât ar costa, daţi-mi Cartea lui Dumnezeu. Lasaţi-mă să fiu omul unei singure cărţi!” – John Wesley

În viaţa creştinul preţuieşte, mai presus de orice, o singură carte: cartea lui Dumnezeu. Dar care este acea carte, cu adevarat? Cea in ebraică, aramaică, greacă veche? Din multitudinea de manuscrise să alegem unul singur sau o combinaţie? Dar cât de mult din traducerile Scripturii in limbile moderne au păstrat esenţa Cărţii lui Dumnezeu? Foarte mult! Dar pentru că orice traducere a Scripturii este o formă de interpretare a acesteia, avem nevoie de cât mai multe şi mai acurate traduceri. Cu cât sunt mai multe şi mai serios studiate, cu atât vom putea să înţelegem mai bine cartea lui Dumnezeu, vom putea să alegem sensul cel mai potrivit pentru fiecare pasaj.

De câteva luni a apărut pe piata din Romania o noua traducere a Scripurii, intitulata NTR. „Acest proiect de traducere a Bibliei este iniţiativa International Bible Society (IBS) şi s-a născut din dorinţa de a pune la dispoziţia Bisericii şi societăţii româneşti Cuvântul lui Dumnezeu tradus cu acurateţe din limbile ebraică, aramaică şi greacă, textul final fiind rodul a aproape un deceniu de lucru intens pe manuscrisele originale ale Vechiului şi Noului Testament […] În eforturile de a realiza o traducere relevantă pentru vorbitorul de limbă română de astăzi, traducătorii au ţinut cont de inovaţiile limbii române actuale din domeniul lexicului, al terminologiilor, al tiparelor sintactice, al strategiilor de comunicare, folosind totodată şi termeni care, deşi există în uzanţa limbii române de câteva decenii, şi-au păstrat expresivitatea şi continuă să rămână potriviţi pentru un text sacru. […] Pentru traducerea VT s-a folosit textul Bibliei ebraice în versiunea publicată de Deutsche Bibelgesellschaft din Stuttgart (Biblia Hebraica Stuttgartensia [BHS], ed. K. Elliger şi W. Rudolph, Stuttgart, 1967/77 [ediţia a patra revizuită, 1990]), ediţie critică standard a Textului Masoretic (TM), care foloseşte ca text de bază Codexul Leningrad (L), cel mai vechi manuscris care conţine întreg TM, precum şi un uriaş aparat critic care vine să suplinească înţelegerea TM. În acelaşi timp însă, pentru o perspectivă mai completă asupra sensului sau a variantelor textului, traducătorii au făcut referire şi la Manuscrisele de la Marea Moartă (Q), la Pentateuhul Samaritean (PentSam), precum şi la alte tradiţii scribale antice”

Am primit şi eu o astfel de Biblie şi mi-a placut. La o privire fugara m-a impresionat felul în care este aranjat textul în pagină. Imi place liniuţa de dialog care marchează fiecare conversaţie, lucru care face textul mai lizibil. Imi place şi felul în care au fost aşezate textele poetice (Psalmii, Proverbele etc.) dar şi marcarea diferenţiată a anumitor texte poetice în alte cărţi. Am realizat astfel încă o dată cât de importantă este până şi aşezarea în pagină a textului pentru înţelegerea acestuia.

Am remarcat de asemenea şi notele de subsol destul de stufoase pentru acele pasaje care permit o interpretare dublă sau pretind explicaţii suplimentare. Erau atat de necesare! De remarcat este şi faptul că aceste comentarii nu se pierd în divagaţii complexe şi inutile ci oferă informaţia şi atâta tot.

Când am avut această nouă traducere, timpul nu mi-a permis să ma aplec asupra ei şi să remarc diferenţele de interpretare (traducere). Iar la o citire fugară a anumitor pasaje mi s-a părut că acestea nu sunt notabile, faţă de versiunea foarte uzitată: Cornilescu. Într-o seară însă am luat cele două traduceri şi am început să citesc în paralel. Diferenţele constatate mi-au umplut inima de bucurie. Aveam, în sfârşit, o noua traducere a Bibliei, în mediul evanghelic, ce putea aduce lumină în plus asupra textului sacru. Traducerea este făcută într-o română modernă curată şi demonstrează intenţia de a face textul Scripturii cât mai înţeles românului care trăieşte în secolul XXI.

Iată un exemplu luat la întâmplare:

Romani 12:2

„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre…” – Cornilescu

„Nu vă conformaţi acestui veac, ci lăsaţi-vă transformaţi prin reînnoirea gândirii voastre…” – NTR

Cred că orice creştin trebuie să aibă în casă şi această traducere şi să o folosească intens pentru studiu personal şi nu numai. Biblia este cartea de căpătâi a credinciosului şi orice credincios sincer va avea o pasiune intensă şi permanentă pentru a descoperi noi şi noi lucruri în Cartea lui Dumnezeu. NTR poate ajuta acestei pasiuni.

Scris de Ciprian Preda-Musat (http://ganditorul.wordpress.com/)